ADMINISTRAREA BUNURILOR ALTUIA

Pentru prima dată în ţara noastra, Codul civil introduce reglementări precise privind bunurile altuia, ce vor fi aplicate în fiecare situaţie în care există reglementări speciale referitoare la administrarea acestora, dar şi în completarea eventualelor reglementări speciale. Noile prevederi sunt stipulate de articolele numerotate de la art. 792 la art. 857, modificând actuala administrare a bunurilor unei persoane de către un terţ, care până acum s-a realizat, cu predilecţie, în baza unui mandat convenţional, legal sau judiciar.
Deşi în noul Cod, legiuitorul nu defineşte instituţia administrării bunurilor altuia, precizează totuşi calitatea de administrator, la art. 792: persoana care este împuternicită, prin legat sau convenţie, cu administrarea unuia sau mai multor bunuri, a unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu care nu îi aparţine.

Astfel, sunt reglementate două forme de administrare şi anume administrarea simplă şi administrarea deplină. În timp ce administrarea simplă presupune împuternicirea administratorului de a efectua actele necesare pentru conservarea bunurilor şi actele utile pentru ca acestea să poată fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite, administrarea deplină presupune şi îndatorirea administratorului de a exploata în mod profitabil bunurile administrate, de a spori patrimoniul sau de a realiza afectaţiunea masei patrimoniale – ceea ce implică şi o libertate mai mare a administratorului deplin de a încheia acte de dispoziţie privind bunurile administrate. Capitolul al III-lea conţine şi prevederi referitoare la evitarea conflictelor de interese dintre administrator şi cel ale cărui bunuri sunt administrate, la separarea bunurilor administratorului de cele administrate, fiind stabilită şi posibilitatea administratorului de a sta în justiţie pentru orice cerere sau acţiune referitoare la administrarea bunurilor şi de a interveni în orice cerere sau acţiune, având drept obiect bunurile administrate.
De asemenea, trebuie precizat că administratorul poate fi ori o persoană fizică, ori una juridică. Cu menţiunea că, în doctrina provinciei Quebec, persoana fizică poate avea, de regulă, calitatea de administrator al bunurilor altuia, împuternicirea persoanei juridice fiind mai degrabă o excepţie.
 
Plasamentele considerate sigure
În privinţa art. 831 – 836 ale Secţiunii a 5-a subliniem că sunt prezumate a fi sigure plasamentele stabilite periodic de Banca Naţională a României şi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Administratorul care efectuează alte plasamente, nefiind autorizat expres de către beneficiar, răspunde pentru prejudiciul provocat, fără a se ţine seama de o eventuală culpa. Astfel de plasamente sunt efectuate de administratorii împuterniciţi cu simpla administrare, care trebuie să ţină cont de randament şi creşterea estimată a valorii, în aşa mod încât să realizeze un portofoliu diversificat, care să producă venituri fixe şi, respectiv, variabile, într-o proporţie stabilită în funcţie de conjunctura economică.
Alte prevederi interesante se referă la interdicţia administratorului de a cumpăra mai mult de 5% din acţiunile aceleiaşi societăţi comerciale, de a împrumuta firma sau de a achiziţiona acţiuni, obligaţiuni ori alte valori mobiliare ale unei persoane juridice care nu a plătit dividendele ori dobânzile. De asemenea, dacă plasamentele sunt nerentabile, administratorul va fi obligat să acopere personal prejudiciile cauzate beneficiarului.
 
Încetarea administrării
Administrarea bunurilor altuia încetează în următoarele situaţii:
a) prin stingerea drepturilor beneficiarului asupra bunurilor administrate;
b) prin expirarea termenului sau îndeplinirea condiţiei stipulate în actul constitutiv;
c) prin îndeplinirea scopului administrării sau prin încetarea cauzei care a dat naştere administrării;
d) prin denunţarea de către beneficiar a actului de desemnare;
e) prin înlocuirea administratorului de către beneciar sau de către instanţa judecatorească;
f) prin decesul, punerea sub interdicţie judecătorească, renunţarea administratorului ori supunerea acestuia procedurii insolvenţei;
g) prin punerea sub interdicţie judecătorească a beneficiarului la intrarea acestuia în insolvenţă, dacă această stare afectează bunurile administrate.
Moştenitorii, executorul testamentar sau tutorele sunt obligaţi să întreprindă, în privinţa oricărei afaceri începute, măsuri imediate necesare prevenirii producerii de pierderi, precum şi să dea socoteala faţă de persoana îndreptăţită de pierderea bunurilor.