Drept civil

Drept Civil

Domeniu : Drept CIVIL

  • Text extras din  Decizia nr. 4/18 martie 2013 pronuntata de ICCJ in cadrul Recursului in interesul legii declarat de procurorul general al  Parchetului de pe langa I.C.C.J

 

 

 Inalta Curte de Casatie si Justitie  :   Prevederile art. 396-404 din Noul Cod civil, referitoare la efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori, sunt aplicabile şi cererilor de divorţ formulate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil şi aflate pe rolul instanţelor de judecată în căile de atac, art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 reprezentând o normă derogatorie de la prevederile art. 223 din aceeaşi lege.

 

Explicatie :

          Instanta Suprema prin decizia mai sus amintita a clarificat faptul ca dispozitiile din Noul Cod Civil, mai precis art. 396- 404, vor fi aplicate si proceselor de divort  incepute  (cat si aflate pe rolul instantelor judecatoresti, chiar si in caile de atac) inainte de  data de 1 octombrie 2011.

          Aceasta solutie reprezinta o exceptie de la regula prevazuta in Legea 71/2011 pentru punerea in aplicare a NCC, regula potrivit careia procesele si cererile in materie civila sau comerciala in curs de solutionare la data intrarii in vigoare a Noului Cod Civil se solutioneaza de catre instantele legal investite, in conformitate cu legea in vigoare cand aceste procese au fost pornite.

 

  • Text extras din: Decizie nr. 1/2014 - Decizia nr. 1/2014 privind examinarea recursurilor în interesul legii formulate de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Codul civil, raportat la dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, în referire la invocarea de către instanţe, din oficiu ori de către părţi, după momentul procedural prevăzut de art. 2.513 din Codul civil, a excepţiei prescripţiei extinctive, în cazul prescripţiilor începute sub imperiul Decretului nr. 167/1958, împlinite şi, respectiv, neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil - 1 octombrie 2011

 

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabileşte că :

 Prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

 Explicatie:

Prescriptia extinctiva este o sanctiune civila (o modalitate de a pedepsi)  care tinde sa paralizeze dreptul unei persoane fizice sau juridice ce sta in pasivitate un anumit interval de timp, perioada in care trebuia sa actioneze pentru realizarea drepturilor sale.

     Astfel, prescriptiile extinctive ce au inceput sa curga anterior datei de 1 octombrie 2011 (momentul intrarii in vigoare a Noului Cod Civil) , fie ca s-au implinit sau nu, raman supuse dispozitiilor din legislatia anterioara, concluzia la care I.C.C.J a ajuns fiind urmatoarea:

          - atat instantele de judecata din oficiu ( fara cererea expresa a partilor din respectivul dosar) cat si personele interesate din dosar pot invoca exceptia prescriptiei, indiferent de stadiul procesual, chiar si in procesele incepute dupa 1 octombrie 2011.

 

  • Text extras din: Text extras din: Decizie nr. 12/2015 - Decizia nr. 12/2015 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava referitor la admisibilitatea acţiunii privind validarea promisiunii de vânzare-cumpărare a unui bun imobil determinat, în situaţia în care promitentul-vânzător are doar o cotă-parte ideală din dreptul de proprietate asupra acestuia.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1073 şi art. 1077 din Codul civil de la 1864, art. 5 alin. (2) din titlul X al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, art. 1279 alin. (3) teza I şi art. 1669 alin. (1) din Codul civil.

In situatia în care promitentul-vânzător a promis vânzarea întregului imobil, deși NU are calitatea de proprietar exclusiv al acestuia, promisiunea de vânzare nu poate fi executată în natură sub forma pronunțării unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare pentru întregul bun, în lipsa acordului celorlalţi coproprietari.

Explicatie :

Promisiunea de vanzare- cumparare reprezinta acea situatie in care părţile se obligă să încheie în viitor, la preţul stabilit, contractul de vânzare –cumpărare. Promisiunea bilaterală este un antecontract în care oricare din părţi poate cere încheierea contractului.

Dacă promitentul nu îşi respectă obligaţia şi vinde lucrul unei alte persoane, beneficiarul cumpărător nu poate cere predarea lucrului, deoarece nu este proprietar, iar vânzarea către o altă persoană este – cu excepţia fraudei – valabilă, beneficiarul putând cere doar daune-interese.

           Astfel, chiar daca promisiunea de vanzare-cumpare  nu se confunda cu  contractul de vânzare propriu-zis, elementele esentiale ale acestuia (lucrul vândut si pretul) trebuie sa fie convenite de parti înca de la data promisiunii.  Atât sub imperiul vechii reglementari ( Cod Civil 1864), cât si din perspectiva actualului Cod civil, promisiunea trebuie sa contina toate clauzele esentiale ale contractului promis, în lipsa carora promisiunea nu ar putea fi executata.

          Daca ne aflam in cazul particular in care promitentul vanzator nu este singurul proprietar al bunului ce face obiectul  promisiunii, fiind vorba despre doi sau mai multi proprietari, nu putem vorbi despre o executare in natura a promisiunii de vanzare cumparare sub forma pronuntarii unei hotarari a instantei de judecata. De ce? O hotarare judecatoreasca nu poate fi data pentru a suplini un acord de vointa al unor coproprietari ce sunt terti( persoane straine de promisiunea de vanzare-cumparare) si  nu au consimtit la instrainarea bunului respectiv.

          Exemplu: A. B, C sunt coproprietari ai bunului imobil X.  A, fara a-i instiinta pe B si pe  C de intentia sa, decide sa instraineze  bunul mobil X si astfel incheie o promisiune de vanzare- cumparare cu T. Dorind sa perfecteze contractul, T il instiinteaza pe A de faptul ca a initiat demersurile pentru incheierea contractului. A nu raspunde solicitarilor lui T.

 La 3 luni de la data ultimei instiintari, T il cheama in judecata pe A, cerand instantei de judecata sa pronunte o hotarare care sa tina loc de contract de vanzare pentru intregul bun, in lipsa acordului celorlalti proprietari.

Solutie pe scurt: instanta de judecata nu va putea da curs cererii de chemare in judecata a reclamantului T, respingand cererea ca neintemeiata, avand in vedere ceea ce a statuat I.C.C.J

Art. 21

Alin. (3)

Partile au dreptul la un proces echitabil si la solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil.